Înainte de 1990, județul Gorj era un hub industrial în plină dezvoltare: fabrici de sticlă, cazemate de cărămizi, industrii textile, combinatul de materiale de construcții de la Bârsești și hidrocentrala de la Novaci oferind mii de locuri de muncă. După naționalizare în 1948, Târgu Jiu găzduia fabrici de țigarete, confecții sau ateliere mecanice de sute de angajați. Însă, după 1990, majoritatea acestor uzine au intrat în colaps:
– Fabrica de sticlă Star Glass (810 angajați în 1999) a intrat în lichidare în 2012;
– Rostramo, fabrica de mobilă, a falimentat în 2024, lăsând loc de muncă pentru aproape 940 de gorjeni dispărut.
La acestea se adaugă fabrici de lapte, bere sau ciment, toate dispărute. Rezultatul: sute de locuri de muncă au fost eliminate, iar comunitățile, odinioară vibrante, s-au sufocat în șomaj și abandon industrial.
Impact social – generatoare de emigrație și depopulare
Un studiu recent avertizează că județele din regiune, inclusiv Gorj, au pierdut aproximativ 5.500 de locuri de muncă în industriile tradiționale (minerit, termo, materiale) și vor continua să piardă până în 2030 fără o strategie solidă de reconversie. Astfel, în lipsa altor oportunități, zeci de mii de muncitori și familiile lor au fost nevoite să plece spre Occident, căutând de muncă unde pot sau în orașe mari din țară.
Lipsa de alternative – problema structurii locale
Fără autostrăzi, aeroport sau infrastructură pentru atragerea investițiilor industriale, Gorjul nu a reușit să-și reconstruiască baza economică după 1990. Singura excepție notabilă este fabrica de cauciuc din Târgu Jiu, salvată și eficientizată prin privatizare către angajați încă din anii ‘75 și prin managementul lui Viorel David. În rest, tensiunea reconversiei s-a lovit de lipsa capitalului, a investitorilor și a unui plan real.
Cine e cel mai afectat?
Fosta clasă muncitoare (40–60 ani) – fără calificări transferabile, fără rețele sociale adecvate, veșnic expuși riscului de șomaj de lungă durată. Familiile vulnerabile – deținători de gospodării monoparentale sau care susțin copii, resimt blocajele economice și sociale. Tinerii din zonă – fără perspective profesionale clare, migrează sau rămân fără speranță. Comunitățile locale se depopulează, se degradează infrastructuri, serviciile scad, iar proiectele de dezvoltare rămân doar pe hârtie.
Declinul industriei gorjene nu este doar o rușine economică, ci o tragedie umană: sute de fabrici umbrite, străzi goale, generații fără orizont.
De ce am avea nevoie?
Poate de un plan de reconversie structurală, având la bază formarea profesională, sprijin pentru IMM-uri și stimulente pentru investiții verzi sau oferirea de schele suport pentru familiile vulnerabile, pentru a reduce exodul forței de muncă. Resuscitarea industriei din Gorj implică politici deschise și curaj local. Fără aceasta, inima județului, bătând cândva puternic prin fabrici și uzine, rămâne un loc uitat, cu oameni tineri plecați și bătrâni triști, în comunități suferinde.
În concluzie, dispariția fabricilor post‑’90 din Gorj a fost o criză dublă: economică și socială. Pierderea a zeci de mii de locuri de muncă a fost accelerată de privatizări haotice, lipsa investitorilor și infrastructura deficitară. Cel mai afectate au fost familiile de vârstă mijlocie și tinerii. Vocea publică a județului are nevoie de o retrezire în spirit civic, guvernamental și antreprenorial pentru ca reala reconstrucție să înceapă. Soluția nu este utopică, dar necesită acțiune inteligentă și coordonată.
