Fără îndoială că în ziua de 2 februarie 1856, arhitectul Giovanni Luigi Bugatti din Milano – oraș care, la vremea respectivă, era capitala regatului Lombardiei, una dintre multele entități statale incluse în Imperiul Austro-Ungar – a fost cât se poate de fericit, pentru că soția sa, Amelia, i-a dăruit un fiu.
Şi probabil că Giovanni Luigi a visat și el, ca orice tată, ca fiul său să devină cineva – iar așteptările sale au fost întrecute de (pe-atunci) micuțul Carlo, care avea să facă numele Bugatti faimos în întreaga lume.
Un personaj excentric
De la tatăl său, Carlo a moștenit pasiunea pentru sculptură, fapt care l-a determinat pe Giovanni Luigi Bugatti să-l înscrie la Brera Belle Arti – Accademia di Belle Arti di Brera, prestigios institut de învățământ superior artistic milanez, fondat în anul 1776.
Aici, foarte rezervatul și puțin comunicativul vlăstar al familiei Bugatti și-a făcut un prieten: pictorul peisagist Giovanni Segantini, care, în 1881, avea să-i devină cumnat, însurându-se cu sora lui Carlo, Luigia. În anul 1875, după ce a absolvit Brera Belle Arti, tânărul Carlo Bugatti s-a înscris ca student la Académie des Beaux-Arts din Paris, secția de arhitectură.
În 1880, anul finalizării studiilor sale artistice, tânărul arhitect pasionat de sculptură s-a întors la Milano, angajându-se în atelierul faimosului ebenist Mentasti, care crea mobilier de lux pentru înalta societate italiană. Aproape imediat, Carlo s-a însurat cu Teresa Lorioli, care i-a dăruit trei copii: pe Ettore Arco Isidoro (viitorul creator de automobile, născut în 1881), urmat de o fiică, Deanice (născută în 1883), și în cele din urmă de Rembrandt Annibale (născut în 1884, sculptor extrem de talentat, dar chinuit de o depresie care avea să-l împingă la sinucidere înainte de a împlini 32 de ani).
Personaj excentric, arhitectului devenit creator de mobilă de lux îi plăcea să-i lase mască pe milanezi, nu numai cu barba sa foarte lungă și blondă, ci și graţie vestimentației: Carlo Bugatti purta mereu haine lungi, de inspirație spaniolă, cu nasturi mari, și pălării foarte largi; aceasta, într-o epocă în care conformismul era literă de lege. Cei care nu-l cunoșteau îl luau drept un pastor protestant elvețian, după cum se poate vedea și din statuia de bronz realizată de prietenul său, prințul Pavel Trubețkoi, sculptor şi descendent al unei vechi familii nobiliare din Imperiul Rus.
În anul 1888, artistul a izbutit să devină propriul său patron, deschizându-și un atelier de mobilă în Milano (C. Bugatti & C., Fabbrica Mobili Artistici Fantasia), pe strada Castelfidardo, la numărul 6. Aici au mai lucrat pentru el, în afară de cumnatul său, Giovanni Segantini, pictorul Emilio Longoni și ebenistul Eugenio Quarti, care aveau să devină și ei artiști apreciați în Peninsulă.
