Decesul Complexului Energetic Oltenia este inevitabil. Unii spun că nu se poate fără cărbune, alții că un război va salva termocentralele pe bază de cărbune. Cam dure soluțiile de salvare. Mineritul nu se închide acum, ci acum își dă, poate, ultima suflare. Gorjul și Oltenia cea săracă s-au ridicat prin industrializare, iar acum este finalul. Toată lumea va face un pas în spate, va resimți reculul economic. Să ne amintim:
Orașul Motru, situat în județul Gorj, a fost înființat oficial la data de 27 mai 1967, fiind construit între anii 1963-1967 în lunca râului Motru, pe teritoriul fostei comune Ploștina. Dezvoltarea sa a fost strâns legată de exploatarea zăcămintelor de lignit din zonă. Ulterior, localitatea a fost declarată municipiu la 18 octombrie 2000.
Rovinari a fost declarat oraș la 9 decembrie 1981.
Contextul istoric: Înființarea a fost strâns legată de organizarea Întreprinderii Miniere/Combinatului Minier Rovinari. Construcția coloniilor de locuințe pentru mineri (Colonia Roșia-Jiu) a stat la baza structurii urbane a orașului.
Dezvoltare: Localitatea s-a dezvoltat puternic în anii ’70-’80, fiind concepută pentru a susține exploatarea cărbunelui din bazinul minier Rovinari și funcționarea Termocentralei Rovinari.
Statut: Înainte de a deveni oraș, zona era cunoscută pentru localitățile rurale din jur, care au fost sistematizate și integrate în noul centru minier.
Astfel, Rovinari este un oraș relativ tânăr, apărut în perioada de industrializare socialistă a României.
Localitatea Turceni, județul Gorj, a fost declarată oraș în anul 2004, prin Legea nr. 83/2004. Orașul s-a constituit prin unirea administrativă a satelor Turceni, Murgești, Gârbovu și Valea Viei, dezvoltându-se semnificativ în jurul obiectivelor industriale, în special Termocentrala Turceni.
An înființare: 2004.
Dezvoltare: A devenit un centru industrial important datorită termocentralei și hidrocentralei din zonă.
Toate aceste mici așezări urbane pe alocuri au apărut în urma industrializării puternice în jurul extracției cărbunelui și a producției de energie electrică în termocentrale pe bază de lignit. Timp de 6 decenii a fost relativ liniște. După 1990 și mai ales după 2000 s-a simțit în aer că lucrurile vor intra în declin. A început cu Valea Jiului și șansa mineritului a fost ratată când ar fi putut să fie constituite companiile de mix energetic Electra și Energetica. Acestea ar fi avut în componență termocentrale pe cărbune și hidrocentrale. Energia produsă ar fi ajuns într-un coș comun și ar fi rezultat un preț competitiv și nu dezechilibrele de mai tâziu din piața de energie, unde producători care achită taxa de CO2 sunt puși să concureze cu producători care beneficiază de subvenții puternice prin acordarea de certificate verzi plătite chiar prin facturile populației.
Lucrurile în sistem s-au tranformat, în general în rău și cu mari sincope, cu producători de energie regenerabilă fără unități de stocare și cu importuri de energie la prețuri mari și export la prețuri mici. Cu o țară rămasă în perioade de vârf de consum fără energia necesară. Un sistem dezechilibrat care încearcă să își revină după ce s-a decis să se renunțe la cărbune. România a decis asta cu mult timp pîn urmă, de pe vremea mineriadelor.
Era totuși nevoie de o tranziție mai lentă cu efecte sociale attenuate și cu șanse la dezvoltarea altei economii. Unii vor pierde din această tranziție și vor îmbrățișa sărăcia. După moartea mineritului, Gorjul se va întoarce de unde a plecat acum 60 de ani. Va fi un recul puternic.
Ce trebuie să faci când constați că ai murit?
După ce ai murit și tot ce era nu mai este, pui mâna pe un țăruș și construiești altceva. Sau îți iei hainele într-un băț și pleci în altă parte, unde lucrurile sunt mai promițătoare. Revenirea va fi grea, mulți vor pieri, mulți vor pica în genunchi, dar câți vor rămâne să lupte, să construiască?
