Potrivit economistului francez Francois Quesnay (1694-1774), avuția unei națiuni nu stă în bunuri tezaurizate ci izvorăște din producție-randamentul fermierului și/sau producătorului. A susținut că agricultura este atât de valoroasă pentru că se lucrează cu natura care sporește efortul și resursele fermierului pentru a produce un surplus net. Pe de altă parte a menționat că manufactura este „sterilă” pentru că valoarea randamentului este egală cu cea a aportului. Însă teoreticienii de mai târziu au arătat că producția poate produce plus valoare reală.
Agricultura (cu ramurile subsecvente) se numără printre sectoarele de bază ale unei economii naționale, mai ales dacă țara respectivă deține cel mai valoros capital; pământul-terenul (solul mai mult sau mai puțin fertil, dar în compensare, cu prezumtive resurse ale subsolului).
În acet context s-a mai susținut că, de exemplu, bancherii nu produc valoare ci ar trebui priviți ca prestatori de servicii care se ocupă de banii (valoare exprimată în bani) obținuți din munca altora și prin urmare profitul acestora ar trebui limitat și raportat la valoarea economiei reale a muncii.
În aceiași perioadă, un alt economist, Adam Shmit (1766), susținea că munca și nu pământul este cea mai mare sursă de valoare, în timp ce economistul american, Henry George (1879), susține că pământul ar trebui deținut de către societate și că doar terenul ar trebui taxat și nu munca productiuvă.
Apărearea înverșunată a agriculturii de către Quesnay a exercitat o influență, la timpul respectiv, ducând la dezvoltarea școlii franceze de gânditori fiziocrați care credeau în primatul ,,ordinii naturale ” în eonomie.
Fiziocrații (exercitarea puterii asupra naturii), susțineau că națiunile își câștigă bogăția economică din natură, în general prin sectorul agricol (culturi, pășuni, silvic, etc.) și în particular prin sectorul de exploatare miner.
Produsele agricole și minere constituie baza sectoarelor care inițiază și crează bunuri și servicii, fiind sectoarele cele mai productive, care constituie și baza economiei reale.
Economia reală, este reprezentată de sectoarele care crează bunuri și servicii- fiind sectorul cel mai valoros și productiv al unei națiuni.
Accentul pus pe partea „adevărată” a economiei, a fost un pas important pentru gândirea economică modernă. Acesta a anticipat calcularea venitului național care se folosește pentru a evalua performanța macroeconomică a națiunilor. Acest calcul al veniturilor se bazează pe fluxul circular la veniturilor și cheltuielilor din jurul economiei. Valoare produsului total al unei economii este egală cu venitul total câștigat.
Aceste concepte ale lui Quesnay, de surplus și de capital au devenit fundamentale pentru modul în care economiștii clasici au analizat creșterea economică. Un model clasic, tipic se concentrează pe trei factori ai producției: pământul, munca și capitalul. Potrivit acestuia, proprietarii de pământ primesc arenda-redevența și risipesc banii pe produse de lux, lucrătorii-muncitorii acceptă salarii mici, însă antreprernorii fac profit și îl reinvestesc, productiv în industrie sau alte sectoare ale economiei. Așa că profitul propulsează creșterea și performanța economică care depinde de sectoarele economiei care să genereze plus valoare.
Mai mulți economiști printre cate și economistul american Theodore Schultz (1902-1998), au susținut că dezvoltarea agriculturii stă la baza progresului în țările sărace și în curs de dezvoltare, acesta susținând cu argumente științifice că, citez: ,,Dacă am cunoaște economia agriculturii, am cunoaște multe despre economia sărăciei. ”
Mai târziu, în plin secol XX, economistul american Theodore Schultz a emis o altă ipoteză, cea a „fermierului eficient” care punea agricultura în centrul dezvoltării economice.
În anul 2008, Banca Mondială a confirmat această teorie, în sensul că, a postulat un principiu prin care se recunoștea faptul că, creșterea în agricultură contribuie mai mult la reducerea sărăciei decât creșterea în oricare alt sector al economiei. Mai târziu, economiștii moderni susțin că diversificarea în industrii și servicii, inclusiv finanțe, este vitală pentru dezvoltarea pe termen lung al unei economii naționale.
Aceste aspecte au fost confirmate de realitate și trebuie avut în vedere că pentru a iniția și susține economia, a fost și este necesară existența unor materii prime rentabile provenite, de unde altundeva dacă nu din natură-mediu înconjurător, teritoriu (pământ), respectiv materii prime provenite din activitatea agricolă și/sau mineră, care constituie infrastructura de început, pentru inițierea unor activități economice, inițial simple, iar ulterior tot mai complexe, cu aportul inteligenței creatoare a omului (tehnologiei), canalizată de nevoile nelimitate ale acestuia, precum și activități economice tot mai complexe pe măsura creșterii bunăstării, educației și culturii, termeni care se intercondiționează reciproc.
În acest context, din multitudinea de definiții ale economiei, cea mai reprezentativă și cuprinzătoare considerăm a fi următoarea: Economia este știința socială care studiază comportamentul oamenilor în activitatea de alocare a resurselor limitate, cu întrebuințări alternative, pentru acoperirea nevoilor nelimitate.
Potrivit filosofului Karl Marx ,,Toate mărfurile ca valori, sunt făcute prin munca omului.” prin transformarea materiilor prime, care a mai susținut că oamenii sunt conduși de dorința de a fi legați de alți oameni chiar și numai prin și pentru comunicare, de aici rezultând starea de bine numită fericire.
Se cunoaște că la începutul în secolul XVII în Anglia, ,,mașina cu aburi” a revoluționat industria, prin „atragerea,, forței aburului, în sprijinul activităților umane, fapt care a avut ca rezultat creșterea productivității muncii, prin conexiunea și împletirea inteligentă, creatoare, a materiilor prime (pământ) cu tehnologia (mașina cu aburi), manufacturată, prin inteligența omului. Acest aspect a avut la bază, inițial trei elemente principale, provenite strict din pământ; cărbunele (energie), minereuri (oțel), și apa ( agent termic), alături de muncă și de capital.
Analizând rezultatul prezentărilor de mai sus, se poate deduce că:
a) resursele naturale se găsesc gratuit în natură;
b) adăugarea muncii la resursele naturale crează materiile prime;
c) adăugarea muncii la materiile prime crează mașini și mărfuri;
d) adăugarea muncii la mașini și mărfuri crează bunuri, respectiv produse finite, destinate cumpărătorului final;
e) valorarea unui bun este stabilită de cantitatea de efort depus, în ciclul productiv, pentru producera lui.
Astfel agricultura dar și resursele pământului, (solului și subsolului) constituie originea tuturor resurselor de materii prime și minereuri, respectiv de produse minere, fără de care nici o activitate economică nu ar putea fi inițiată și nu s-ar putea susține și dezvolta.
Valoarea unui bun este stabilită însă și de cantitatea de muncă-efort, fizic și intelectual, depus pentru producerea lui, respectiv de ciclul productiv parcurs de la stadiul de materie primă la produsul finit, destinat cumpărătorului final, persoană fizică sau juridică.
Importanța, rolul și ponderea pamântului în economie se reflectă foarte bine în Constituție. Astfel, la art. 3 din legea fundamentală, teritoriului (pământul) este definit ca find inalienabil. La art.135, este legiferat faptul că statul trebuie să asigure protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară; exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național; refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic; crearea condiților necesare pentru creșterea calității vieții.
În același context, la art.136 se legiferează, citez: „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiului aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. ”
Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ teritoriale ale acestuia. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile.
Respectarea acestor norme de interes național, în context constituțional, de către instituțiile abilitate ale statului prin emiterea legilor organice și a celorlalte norme juridice de nivel inferior, dar și prin aplicarea normelor în materie, nu se ridică la nivelul spiritului și nu sunt în concordanță cu litera constituției; astfel, pământul și implicit materiile prime nu sunt puse în valoare în mod eficient pentru a asigura protejarea intereselor naționale în activitatea economică, dar și pentru a asigura exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național, în vederea refacerii și ocrotirii mediului înconjurător, precum și pentru menținerea echilibrului ecologic, dar și crearea condiților necesare pentru creșterea calității vieții, printr-o dezvoltare strategică, durabilă a economiei.
Un exemplu negativ îl constituie, continuarea valorificării la export, a materiilor prime de orice fel, brute, neprelucrate, mărfuri care nu includ tehnologie avansată și nu conțin rezultatul unei munci de cercetare, nefiind valorificate prin includerea într-un produs finit, de nivel superior, care ar presupune plus valoare reală, cu rentabilitate ridicată. Exporturile de acest fel sunt contraproductive, ineficiente și nerentabile, care afectează negativ inclusiv piața muncii interne, fiind în dezacord cu interesele naționale majore, pe termen lung.
În concluzie, statul trebuie să acorde o mai mare atenție și importanță gestionării cât mai eficient, eficace și rentabil, atât pe termen scurt, dar în special pe termen lung, a resurselor naturale care constiuie de fapt cea mai mare bogăție a țării, pentru o dezvoltare durabilă a economiei naționale și creșterii reale a bunăstării populației, fapt pentru care se propune revizuirea legistlației în acest sens, cu accent pe ocrotirea, protejarea și conservarea resurselor naturale, respectiv a pământului.
Prof. asociat, dr. ec. Daniel BROTEA
*Surse bibliografice: -Managementul general al firmei-Editura Economica, 2004; -Economie, Editura C.H.Beck, 2008;-Economia pe înțelesul tuturor, Edituara Litera, 2017.
