Unii ar spune, România nu mai are nicio șansă. Dacă te uiți în urmă, așa este! Dar lucrurile nu sunt atât de negre pe cât le vedem noi. Nici nu ar conta dacă am fi săraci, dacă nu am avea niciun fel de resurse umane sau materiale, că am fi în război, că am fi departe de zonele civilizate. Nu ar conta. Am trăi cu toate relele. Am face bici din rahaturile pe care le-am avea și am încerca să devenim o națiune demnă. Dar nu se poate. Nu se poate pentru că în România totul este posibil, în afară de o normalitate. Adică se fie organizat un concurs al cărui rezultat să fie cunoscut cu 6 luni înainte; adică să nu se dea note pentru burse, ci burse pentru note. Să nu vedem cum un elev mediocru este laureat la vreun examen național, pentru că părinții au apăsat pe butoanele pe care a trebuit să apese.
La instanță să ți se facă o nedreptate și cel care are aceeași situație ca a ta să câștige și tu să pierzi sau cine are pile să beneficieze de dreptate și cine nu, nu. Este un sentiment acut al nedreptății, legat în special de justiție cu care se poate supraviețui cu greu. Dar poate că și în altă parte dreptatea este de partea celor puternici.
Problema este ce facem cu sentimentul dezamăgirii nesfârșite? Adică sentimentul că am putea să fim altfel, dar nu suntem. Adică, la un examen pare totul în regulă, dar la final îți dai seama că nu a funcționat ceva cum trebuie. Că în agricultură avem cam tot ce ne trebuie să reușim, să ne producem alimentele și să producem și pentru alții, dar nu se întâmplă treaba aceasta. E ceva care se pierde pe traseu, ne scapă pe drum și se întâmplă lucruri la nevedere.
Cum se întâmplă la pensionările anticipate sau pe caz de boală, unde cel fără pile și poate la pat nu are nicio șansă sau este purtat să aducă hârtii de la tot felul de instituții inutile, de parcă pareza de la brâu în jos îi va trece vreodată sau îi va crește piciorul la loc.
Chiar și cu votul este la fel. Din 4 în 4 ani primim tot felul de pliante și le citim. Par interesante. Par visuri frumoase, chiar ideale. Pare că totul va merge bine în comuna sau în orașul nostru. Dar nu este așa. După alegeri, ne dăm seama că pe parcurs mai apare ceva, o necunoscută și nimeni nu înțelege de ce o lucrare nu se mai termină sau că este prost executată sau că o stradă este asfaltată de mai multe ori pe an sau anual se schimbă bordurile pe o stradă.
Dacă cineva a băgat mâna în buzunarul constructorului, atunci cine a luat nu mai poate să îl tragă la răspundere pe constructorul care a dat și el, că așa i s-a cerut sau că așa este procedura. Atunci, nu mai miră pe nimeni că rămân lucrări la 50% sau că sunt folosite conducte subdimensionate sau materiale de cea mai proastă calitate. Constructorul acela nu va mai accepta să vină cineva să îi dea ordine să fie conform contractului, dacă el și-a plătit dreptul să nu îi mai spună nimeni nimic. Nici în interiorul contractului și nici în afara contractului. Din acest motiv nu înțelege multă lume de ce când premisele sunt pozitive și totul ar părea că se duce către un rezultat pozitiv, nu este așa.
De exemplu, în sport la o echipă mai avem și câțiva jucători pe fals și nu pe valoare. Pentru ei intervine cineva, au niște pile. Atunci nu ne surprinde faptul că rezultatele întârzie să apară. La fel și în Sănătate. În sistem, bugetul inițial este de 12 miliarde de euro și totuși în final lucrurile nu merg așa cum trebuie.
Și în Educație suntem la rezultate ultimii din Europa pentru că profesorii în primul rând sunt incapabili de schimbare. Șefii nu sunt în stare să producă o serie de manuale și de politici educaționale adevărate. În Educație trebuie să tindem tot timpul să schimbăm lucrurile care nu funcționează. Să le facem să funcționeze, nu să ne adaptăm la realitate. Educația transformă, schimbă în bine, ajută evoluția și progresul. Dar rezultatele întârzie să apară. Poate că e treaba cu „Ne furăm singuri căciula”. Nu degeaba e proverb pur românesc. Greu vom șterge sentimentul dezamăgirii. E mai profund decât cel al nedreptății.(Eugen Măruță)
