Politicienii au de dat totuși câteva răspunsuri la întrebări destul de simple. O fi fost și ordinele de la UE, de la Comisia Europeană, de la SUA, de la Ursula, dar în casa lui, proprietarul decide cum se organizează. Și legat de facturi, de plata lor, de utilități, de cum își administrează veniturile, ce cheltuieli și investiții face. În rest, relația cu autoritățile locale, cu vecinii, cu terți este altă poveste. Prin urmare, politicienii din România ar trebui să elaboreze toate politicile publice și să ia toate deciziile, având în vedere nevoile celor care i-au votat și nu i-au votat, solicitările și interesele cetățenilor care locuiesc în această țară și își plătesc impozitele, taxele, facturile, TVA-ul și amenzile.
Nu există o altă regulă. Nu mă interesează deficitul, dobânzile, cursul leu-euro, gramul de aur, accizele la combustibil, obligațiile luate în fața unor organisme internaționale. Nimic. Politicienii trebuie să fie responsabili când se împrumută în numele țării, când elaborează un PNRR care a impus condiții restrictive și renunțarea la anumite lucruri, precum sursele clasice de energie. Politicienii trebuie să răspundă când nu au reușit să vină cu proiecte pentru țară și să obțină finanțarea acestora, cum a fost cazul sistemelor de irigații.
Cine a hotărât, de exemplu, renunțarea la termocentralele pe bază de cărbune și închiderea carierelor miniere, când România nu are producție de energie în bandă care să acopere consumul maxim? Ori consumul maxim variază, în funcție de anotimp și de intervale orare, între 5.000 și 9.000 de MW. Așadar, o plajă destul de largă ce nu poate fi acoperită de energia regenerabilă, adică centralele fotovoltaice și turbinele eoliene.
Nu ține decât de prostie sau de interese obscure, care nu au legătură cu siguranța energetică și cea națională în general, să renunți la capacități de producție de energie, fie ele și pe papură, și să ajungi să depinzi de importuri, la prețuri foarte mari, în anumite perioade. Interesul oricărei țări este ca, înainte de toate, să își asigure necesarul de energie pentru consumul intern. Orice altă situație o face vulnerabilă. Nu îți demolezi casa în care stai până nu ai altă locuință în care să stai. Sunt câteva lucruri care nu mai țin de expertiză, ci de bun simț și logică.
Nu contează asumările și obligațiile internaționale; totul se poate rezolva prin negociere politică și prin abilitatea conducătorilor de a lucra în favoarea țării lor și a cetățenilor. Nu este nimeni fan cărbune și poluare, dar România are un procent rezonabil de energie pe cărbune din total producție, adică 10% – 15%, în funcție de producția totală. Este un procent mai mult decât rezonabil, iar țara noastră nu este în topul marilor poluatori cu lignit și huilă.
Prin urmare, ceea ce ne lipsește în momentul de față sunt doi-trei politicieni pricepuți, pentru că, dacă am avea mai mulți, ar fi prea frumos și oricum atât s-a putut, vorba lui Marcel Ciolacu.
Mesajul este simplu: păstrați toate capacitățile de producție existente și nu închideți nimic până când nu vom avea acoperit cu energie în bandă consumul maxim al țării, în intervalul cel mai dificil. Acesta ar putea fi în perioadele cu ger extrem sau secetă extremă. Dacă atunci România își va putea produce singură energia, fără importuri, înseamnă că va fi independentă energetic.
Mai este și povestea cu gazele naturale. Nu se poate ca populația, instituțiile și agenții economici să achite prețuri plafonate, iar în conturile furnizorilor să intre miliarde de euro, iar politicienii să se laude că avem curent electric la 84 de bani kilowatul la Hidroelectrica. Regula ar trebui să fie, măcar pentru populație, ca prețul facturat să fie cel mai mic din piață. Consumatorul casnic să fie trecut din oficiu la furnizorul cu prețul cel mai mic. Apoi, nu se poate să te lauzi toată ziua, ca ministru al Energiei, că țara noastră devine lider la producția de gaze din UE și să nu pui la cale o formulă prin care și românii să beneficieze de gaze ieftine. Mă rog, după germani. Câtă ipocrizie poate să existe sub blana unor politicieni care, în ultimii ani, au schimbat ministerele mai des decât ciorapii, de au ajuns și ei să se întrebe la ce se pricep de fapt. Politicienii au ajuns să se întrebe, nu șosetele.
