În mod logic, se presupune de către majoritatea populației care investește pe piața de capital, că principiille de bază al unei economii de piață, presupun că firmele sunt conduse în interesul proprietarilor, respectiv acționarilor, pe baza unor bune practici privind organizarea companiilor, având drept scop atragerea investitorilor pe piețele emergente, principii care presupun transparență, integritate, responsabilitate.
Guvernanța corporativă presupune un ansamblu de principii și set de reguli ce stau la baza cadrului de administrare prin care compania este condusă și controlată, presupune un set legături ce se formează între managementul unei companii, în sens larg și toți cei interesați de activitatea acesteia, pentru a crea plus valoare și în scopul diminuării efectelor riscurilor.
Potrivit unor cercetări efectuate de către economiștii occidentali, a rezultat că acestă percepție este uneori greșită.
Ca prim reper în evoluția pieței de capital este anul 1602, când prima sociatate comercială emite acțiuni pe care mai apoi le-a tranzacționat la Bursa din Amsterdam, societate cunoscută sub următoarea denumire: Compania olandeză a Indiilor de Est.
Vreme de peste 300 ani nu au existat sincope majore în tranzacționarea-investirea în piața de capital, până în anui 1929 cînd numai într-o zi indicele Dow Jones pierde 50% din valoarea de piață, declanșând marea criză interbelică.
Într-o lucrare de specialitate din anul 1932 cu un titlu sugestiv, ,,Corporațiile moderne și proprietatea privată” autorii americani Adolf Berle și Gardiners Means, și-au concentrat cercetările având ca obiect guvernanța corporativă și au arătat că raportul de forțe în cadrul societăților pe acțiuni nu mai înclina în favoarea proprietarilor unor companii, ci a managerilor acestora.
În anul 1983 economiștii Eugene Fama și Michael Jensen publică o lucrare The Separation of Ownership and Control prin care compania este văzută ca pe o multitudine de contracte, interdependente, multe cu referire la constituirea și implementarea managementului.
În anul 2002 prin Legea Sarbanes-Oxley din SUA, impune standarde și proceduri mai stricte pentru consiliile directoare/de administrație.
Eșecul guvernanței corporative a devenit evident în anul 2008 când salariile directorilor executivi au crescut necontrolat față de rezultatele economice ale companiilor și în comparație cu prețurilor în scădere ale acțiunilor.
Dominarea managerilor a început în timpul Revoluției industriale, odată cu apariția fabricilor și concentrarea capitalului. Un număt tot mai mare de muncitori au fost aduși în aceiași unitate economică, muncind pentru conducere, în schimbul unui salariu. Corporațiile moderne au adunat la un luc averea nenumăraților indivizi-persoane fizice și juridice, denumite generic acționari care provin din diverse medii, fără a avea alte puncte comune. Din acet motiv, aceștia predau controlul unui mic grup de management, în schimbul unor dividente. Ambele etape au avut ca rezultat întărirea și acumularea de putere a managerilor, care nu dau socoteală nimănui, nici măcar acționariatului disipat și diluat, provenit din diverse medii sociale, care pe moment era interesat numai de încasarea dividentelor. O paralelă se poate face și în mediul social rural din țările sud-est europene, unde proprietarii de capital (marii latifundiari) arendează pământurile care constituia cel mai important capital pentru economiile agrare subdezvoltate, unor intermediari proveniți din mediile comerciale speculative, în schimbul unei arende care, dorindu-se să fie cât mai mare, cu costuti cât mai mici, au creat premizele mișcărilor sociale de anvergură din primul deceniu al secolului al XX –lea.
Cercetările au concluzinat că acționarii moderni ca și posesorii de pământuri, sunt proprietari pasivi. Acești proprietari își lasă averea guvernanței companiei și nu mai iau decizii despre cum să aibă grije de investițiile lor, încredințând managerilor, la pachet, responsabilitatea dar și puterea decizională. Apatia acționariatului minoritar (capital constituit din mulți acționari dar cu aport mic) îi face doar să își păstreze statutul sau să nu își exercite dreptul de vot. Dacă și-ar dori să schimbe lucrurile ar trebui să să dețină o parte mai mare din companie, sau să convingă un număr mai mare de acționari să facă schimbarea ceea ce ar presupune să dețină mijloace dar și informații în acest sens, pentru a face o schimbare. Drept rezultat, proprietarii de companii au o influenșă din ce în ce mai mică asupra managementului-conducerii executive.
Problemele apar cînd interesele mangerilor nu mai coincid cu cele ale acționarilor și, mai grav, când apar conflicte de interese. Dacă managerii acționează în interes propriu și scopul lor este numai profitul personal, interesele acestora vor fi foarte diferite de cele ale proprietarilor.
Astfel, urmare a cercetărilor s-a propus o schimbare a legii societăților comerciale care să redea putere de decizie reală, acționarilor. S-a recomandat că este neceasr ca acționarii să primească drepturi de angajare și de concediere a managerilor și de a convoca adunări generale frecvente. Cercetările au conturat astfel sistemul juridic comercial modern al societăților comerciale.
În perioada contemporană pe care o traversăm, eșecul guvernanței corporative se află la baza criticilor aduse capitalismului. Cum contribuabilii au devenit proprietarii majoritari în anumite corporații mari, conducerea corporațiilor a ajuns în atenția opiniei publice, scoțind la iveală interesul propriu al unor manageri din conducerea executivă, cărora li se oferă salarii și prime din ce în ce mai mari, necorelate cu rezultatele economice reale ale corporației, chiar în baza unor rapoarte financiar-contabile cosmetizate. Astfel s-a acreditat ideea că acționarii nu mai au nici o putere în fața mașinăriei corporatiste.
Încă de la începutul deceniului IV al sec XX, cercetătorii au avertizat asupra pericolelor directorilor interesați numai de ei înșiși, problema acutizându-se în ultimii 20 ani, odată cu trecerea în secolul XXI. Acționarii votează pentru a alege un consiliu de administrație și/sau consiliu de supraveghere/directorat, dar salariile sunt stabilite de un comitet de remunerare compus din alți membrii-directori, cu venituri foarte mari, fără a fi condiționate de rezultatele economice; Eventualele rezultate economice pozitive sunt ,,confiscate” de manageri iar pierderile sunt puse pe seama riscurilor pieței, astfel că managerii se susțin unii pe alții, prin contracte de mandate permisive și remunerații intercorelate-interdependente manager/administrator, prin vădite conflicte de interese.
În acet sens este de notorietate racolarea manegrilor din mediu public în cel privat, cu același obiect de activitate, cu mult timp înainte ca mutarea/transferul să aibă loc efectiv, timp în care deciziile economice și în special cele comerciale, sunt influențate permanent de aceste conflicte de interese, neidentificate și înlăturate la timp.
Astfel salariile managerilor sunt ținute ridicate pentru a impune o rată de piață, de pe urma căreia se așteaptă să primescă o mărire semnificatvă din cauza forțelor pieței. Este adevărat că acționarii trebuie să aibă puterea de a dizolva comitetul director, dar piața nu ar primi bine decizia, ceea ce ar putea duce la o scădere a prețului acțiunilor, în detrimentul proprietarilor astfel corporațiile se învârt, într- un cerc vicios.
Problema s-a acutizat pentru faptul că multe dintre acțiuni sunt deținute de către fonduri speculative (firme de ivestiții) fără un inters pe termen lung în companie. Managerii de fond de investiții vor să primească măriri de salarii la fel ca directorii generali (CEO) așa că nu este în intersul lor să voteze împotriva pachetelor remunerative mari, care nu sunt corelate cu rezultatele economice.
În final, analizând rezultatul cercetărilor, se poate concluziona că:
a)- din ce în ce mai mulți oameni își plasează economiile, nu în depozite la bănci, ci investind în companii la bursa de valori;
b)- proprietarii se înmulțesc iar manegerii au la dispoziție fonduri mai mari;
c)-managerii nu sunt trași la răspundere de către investitori apatici, pentru nerealizarea indicatorilor, iar pe fondul sincopelor legistlative, acționarii au putere redusă;
d)-prioritatea managerilor, pe fondul conflictelor de interese, este îmbogățirea proprie nu progresul companiei astfel că managerii sunt interesți de beneficii proprii suplimentare, nu de profitul companiei.
Pe fondul acestor concluzii se propune revizuirea legistlației societăților comerciale prin care să fie apărate drepturile și intersele acționariatului minoritar, pentru atragerea economiilor populației în mediul investițional, pe piața de capital. Statul să ofere cadrul legal și garanții că investițiile nu sunt pierdute din cauza unor conflicte de interese manageriale ci sunt supuse, cel mult riscurilor asociate pieței, separarea funcțiilor manageriale/executive de cele administartive/supraveghere, identificarea și tragerea la răspundere civilă/penală a managerilor/administratorilor aflați în situații de incompatibilitate.
Prof. asociat, dr. ec. Daniel BROTEA
*Surse bibliografice: -Managementul general al firmei-Editura Economica, 2004; -Economie, Editura C.H.Beck, 2008;-Economia pe înțelesul tuturor, Edituara Litera, 2017.
