Ruinele Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din satul Valea Poienii, comuna Samarinești, construită între 1823 și 1825, pe Valea Motrului, are o istorie specială. Biserica, odinioară o „bijuterie de o rară migală arhitecturală și o galerie de artă a vieții boierești de altădată”, este astăzi acoperită de vegetație și se degradează în tăcere.
„Există locuri în Oltenia unde timpul nu doar că s-a oprit, ci pare că s-a prăbușit sub greutatea propriei istorii”, se arată într-o postare pe pagina „Samarul cu istorii“.
Un studiu din 1957, principala mărturie despre biserică
Autorii cercetării prezentate explică faptul că imaginea monumentului la momentul în care era încă păstrat se datorează istoricului de artă Radu Crețeanu, care a publicat în 1957, în revista „Mitropolia Olteniei”, un studiu despre biserică. Acesta a lăsat,
potrivit postării, „o mărturie microscopică a ceea ce timpul și ignoranța aproape au șters definitiv”.
Pentru reconstituirea biografiei monumentului, autorii au coroborat releveele din 1946, studiile semnate de Crețeanu în 1957 și documentele fotografice din arhiva Direcției Monumentelor Istorice din 1960 cu situația actuală din teren.
O turlă hexagonală, o raritate în Oltenia
Biserica impresiona prin turla-clopotniță cu șase laturi, o alegere rară într-o epocă în care standardele bizantine impuneau opt laturi. „Această turlă neobișnuită, alături de o casă a scării lipită ulterior pe zidul de miazănoapte, dădea clădirii un farmec asimetric, transformând ruina de astăzi într-o raritate arhitecturală a Olteniei”, se arată în postare.
Fațadele erau încinse de un brâu rotund de cărămidă și cornișe zimțate, iar sub streșini se mai ghiceau, în anii ‘50, urmele zugrăvelilor originale. „Da, această biserică acum cenușie a fost odinioară plină de culoare la exterior!”, subliniază postarea.
În interior, meșterii zidari au lucrat, potrivit lui Crețeanu, cu „grija și dragostea”. Stâlpii care despărțeau pronaosul de naos aveau nișe scobite în zidărie pentru icoane, iar colțurile naosului dinspre altar fuseseră teșite la nivelul Icoanelor Împărătești, pentru a ușura mișcările preotului în timpul slujbei.
Eva, pictată ca o țărancă din Oltenia
Zugrăveala interioară era remarcabilă prin finețe: aureolele sfinților erau lucrate în relief, sub formă de cununi din frunze aurite. Zugravul s-a bucurat, în același timp, de o libertate iconografică prin care „sacrul s-a împletit subtil cu profanul cotidian”, se arată în postare.
În scenele biblice, pictorul a adus lumea satului gorjean. „Eva a fost pictată ca o veritabilă țărancă din Oltenia, care, în timp ce toarce de zor, își leagănă cu piciorul copilul adormit într-o postavă”, scriu autorii. În scena iadului, printre păcătoșii chinuiți, zugravul a pedepsit simbolic și o figură locală detestată, „votrul”, adică hotarnicul, probabil un zapciu sau un arendaș nedrept care muta hotarele moșiilor.
Ziduri mute, pe care ploile spală ultimele urme de pictură
Cele mai spectaculoase detalii descrise de Crețeanu privesc tabloul votiv, ale cărui portrete au fost executate „cu o migală de miniaturist”, lăsând „o veritabilă cronică de modă a epocii de tranziție”: jupânul Sandu Băleanu, ctitorul principal, alături de el apărând nepotul său, Ionu, și jupânița Băluța Fărcășeasca, care ținea macheta bisericii.
În prezent, din „grija și dragostea” meșterilor de la 1823 au rămas, spun autorii, „doar ziduri mute pe care ploile spală ultimele fărâme din rochia de ghermesut a Băluței sau din cununile aurite ale sfinților”.
