…îmi zicea domn` Matei de când eu eram un mucos, aveam 24 de ani și aproape 3 de când scriam în presa locală. Dânsul, vreo 56, cred, cu multă experiență în presă, în publicistică, în viață…
Domnul Alexandru mi-a dedicat cele mai frumoase și sensibile cuvinte, într-o perioadă neagră a vieții mele, pe care le-a pus într-o poezie manifest.
I-am găsit cartea, azi, printre altele ale unor scriitori gorjeni, primite cadou de la domnul Viorel Gârbaciu. Mi-a dăruit-o în urmă cu 17 ani, pe 1 martie 2005, ”…cu considerație”!
Făcea parte din generația ”dinozaurilor” la care noi, ăștia abia intrați în presă, ne uitam așa mai chiorâș, cam cum se uită acum fătucile astea mai tinerele la noi.
Privind la pozele din acei ani, îmi dau seama cât de frumoși erau acei oameni. O parte dintre ei nu mai sunt, și mă gândesc doar la Ion Șoldea sau la colonelul Constantin Pănoiu, oameni cu o cultură aparte, sclipitori în ale scrisului, mereu cu glumele la ei, dar extrem de raționali atunci când venea vorba de chestiuni serioase. Am fost un norocos că am avut privilegiul să fiu, o vreme, în proximitatea acelor oameni.
Domnul Alexandru avea o blândețe aparte, un umor fin, cumva în antiteză cu breasla zgomotoasă a acelor ani și chiar cu ”Opinia” lui Milu Popescu, săptămânalul la care scria pe atunci. Avea o vorbă bună pentru fiecare dintre noi, de fiecare dată: ”Curajul vostru e dat de inconștiență și de tinerețe. Și mai e ceva: pasiune”, mi-a zis răsfoind săptămânalul de scandal la care scriam.
Ne-am revăzut de puține ori, pe stradă. Am vorbit doar despre viață, în general, nu despre presă. Care presă?
Vestea morții domnului Alexandru am primit-o de la fiica sa: ”Pentru că tata îmi spunea că sunteți prietenul lui, aș vrea să vă spun că a plecat dintre noi la cele veșnice”. Am avut același sentiment de reîntoarcere în timp, ca atunci când am auzit că au murit Ion Șoldea sau colonelul Pănoiu. Și am rămas așa, răsfoind amintiri.
