Stil de viață

Dr. Cristina Căliman, medic primar neurolog, explică ce înseamnă pierderea neuroplasticității

În timpul primei părți a vieții noastre, mulți ne lovim de încăpățânarea și ideile preconcepute ale celor mai in vârstă... sau cel puțin aceasta este senzația noastră atunci când bătrânii refuză să se adapteze unei situații noi.

 

Tineri fiind, ne propunem să nu procedăm vreodată astfel și ne imaginăm că mintea noastră deschisă la nou și spiritul flexibil vor rămâne neschimbate odată cu înaintarea în vârstă. Bariere psihologice între generații au fost de când lumea. Cutezători, avizi de experiențe noi și entuziaști în tinerețe, oamenii devin tot mai prudenți, bănuitori și lipsiți de elan pe măsură ce îmbătrînesc.

Odată cu trecerea anilor, ne este tot mai greu să ne adaptăm situațiilor noi, oamenilor pe care îi întâlnim de novo, locurilor străine. Când îmbătrânim, căutăm instinctiv persoane care gândesc la fel ca noi, situații familiare, agreabile, care nu ne supun unui stres de adaptare.

Bunicul meu, de pildă, după ce a trecut de 80 de ani, a refuzat cu obstinație să schimbe chiar și un singur bibelou de la locul sau, în camera sa. Și-a petrecut ultimii ani de viață înconjurat de lucruri vechi, adunate de-a lungul a decenii, având zilnic același ritual de activități. Din când in când ne mărturisea că cea mai mare tragedie pentru el ar fi să îi schimbăm patul cu unul nou (deși patul dădea semne de uzură, fiind destul de vechi). Explicația care stă la baza acestui tip de comportament al vârstnicilor este pierderea neuroplasticitații cerebrale, adică acea capacitate a creierului de a reacționa corespunzător la noutate prin crearea de noi conexiuni neuronale funcționale adaptate.

Când oamenii îmbătrînesc, aceste noi conexiuni se formează din ce în ce mai greu, mai lent. Într-o lume în permanentă schimbare, bătrânii păstrează aceleași modele comportamentale învechite, desprinse de-a lungul anilor.

Astfel, cu cât suntem mai bătrâni, cu atât insistăm ca ceilalți să se adapteze cerințelor și nevoilor noastre și reușim to mai puțin să ne adaptăm noi. Cu vârsta, se pierde dorința de integrare și crește cea de control. Acest lucru duce adesea la conflicte, suferință și izolare, situație plastic denumită „singuratatea arctică a bătrâneții”. În lucrarea sa „Brain and Culture: Neurobiology, Ideology and Social Change”, Wexler (psihiatru și cercetător la Yale) extinde această idee a pierderii neuroplasticitații cerebrale odată cu avansarea procesului de îmbătrînire inclusiv la comunități umane, nu doar la indivizi.

El susține că declinul neuroplasticitații corelat cu îmbătrânirea ar explica multe fenomene sociale. Astfel, comunitățile umane vechi, cu tradiții puternice, ar prezenta o incapacitate de a se adapta altor culturi. Dus la extreme, acest fenomen conduce la manifestări violente prin intermediul cărora anumite comunități umane vor să își imprime modul de viață și gândire altor comunități diferite de ale lor, generând într-un final terorism și război.

În fapt, teoria lui Wexler este aceea că „majoritatea conflictelor interculturale la care asistăm azi sunt rezultatul unui declin relativ al neuroplasticitații”, fapt care în timp va deveni o importantă problemă pentru omenire, cu atât mai mult cu cât procesul de globalizare a adus și continuă să aducă laolaltă diverse culturi și oameni diferiți.
În deceniile care vin, puși în fața a tot mai multe și mai marcante schimbări, vom afla dacă eforturile suplimentare de învățare, cunoaștere și acceptare a NOULUI vor reuși să preîntîmpine procesul de rigidizare a gândirii personale și sociale.

Material informativ realizat de dr. Cristina Căliman, medic primar neurolog la Spitalul Județean de Urgență Târgu-Jiu

Articole asemănătoare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button