Peste comuna liniște a începutului de primăvară, în Gorj s-a așezat o neliniște apăsătoare. Aproape 1.500 de oameni au plecat acasă de la Complexul Energetic Oltenia. Nu în vacanță, nu cu speranța unui nou început, ci cu incertitudinea apăsătoare a zilei de mâine. Sunt oameni care au coborât ani la rând în cariere, care au ținut luminile aprinse într-o țară întreagă. Astăzi, în schimb, se trezesc scoși din sistem, într-un județ care nu le oferă prea multe alternative reale. Politicienii locali vorbesc mult. Prea mult! Îi vedem în conferințe, în declarații, în promisiuni rostite apăsat. Se „luptă” pentru oameni, spun ei. Dar, dincolo de vorbe, ce a rămas concret? Nicio soluție clară, niciun plan coerent care să absoarbă această forță de muncă. Doar tăcere și pase de responsabilitate.
În timp ce minerii pleacă acasă, autoritățile ne vorbesc despre fonduri europene și despre viitor. Despre Fondul pentru o Tranziție Justă, despre proiecte „de dezvoltare”. Pe hârtie, totul sună bine. În realitate, însă, apare o întrebare simplă și dureroasă: unde vor munci acești oameni? Pentru că din ceea ce vedem până acum, direcția este alta. Hoteluri, pensiuni, idei de agrement, poate chiar acvarii. Investiții care pot avea rostul lor, dar care nu pot înlocui industria. Nu pot absorbi mii de oameni obișnuiți cu munca grea, cu programul din carieră, cu un salariu stabil.
Nu poți construi viitorul unui județ doar pe turism și servicii, ignorând complet producția. Nu poți cere unui miner să devină, peste noapte, recepționer sau ghid turistic. Este o ruptură de realitate pe care oamenii o simt din plin. Adevărul este unul incomod: Gorjul se îndreaptă, încet dar sigur, către un colaps financiar. Fiecare loc de muncă pierdut înseamnă mai puțini bani în economie, mai puține afaceri locale care rezistă, mai puține șanse pentru tineri să rămână acasă.
Depopularea nu mai este un risc, ci un proces în desfășurare. Oamenii nu pleacă doar de la Complexul Energetic Oltenia. Pleacă din județ. Pleacă din țară. Pentru că aici nu mai văd o direcție. Și poate cea mai mare problemă nu este că trecem printr-o perioadă dificilă. Ci că nu există un plan real pentru ceea ce vine după. Tranziția energetică ar fi trebuit să însemne reconversie, industrie nouă, investiții în producție. În schimb, avem proiecte fără legătură cu profilul oamenilor și nevoi ignorate.
Gorjul nu are nevoie doar de promisiuni. Are nevoie de fabrici, de investiții care creează locuri de muncă stabile, de decizii asumate. Altfel, peste câțiva ani, nu vom mai vorbi despre o criză. Vom vorbi despre un județ golit de oameni, în care luminile se sting, încet, una câte una.
