Istoria recentă a politicii românești are o calitate rară: funcționează ca un indicator de amnezie colectivă. Unul dintre cele mai clare cazuri de „iluminare târzie” din ultima vreme îl are în prim-plan pe Victor Banța. Deunăzi, domnul Banța tună și fulgeră din postura de membru în Consiliul de Supraveghere al Complexului Energetic Oltenia. Ne vorbește, cu o compasiune profundă și metafore meșteșugite despre „poduri pe care nu trebuie să le dărâmăm”, despre cum Comisia Europeană ne sugrumă independența energetică și cum închiderea mineritului este o greșeală istorică. Toate bune și frumoase, dar înaintea lui Banța mai erau niște ingineri cu experiență care vorbeau despre problema energiei în bandă, minimum doi! Te uiți la el și aproape că îți vine să-l crezi. Pare vocea rațiunii într-un mare de tehnocrați reci și lipsiți de suflet. Asta până când deschizi arhiva Monitorului Oficial și calendarul ultimilor ani.Să dăm filmul înapoi în toamna anului 2021. România primea cu surle și trâmbițe aprobarea Planului Național de Redresare și Reziliență. Acel document mamut care, printre miliardele promise, conținea o sentință clară, asumată de statul român: calendarul strâns și ireversibil de decarbonare, adică închiderea grupurilor pe cărbune din Oltenia. Unde era domnul Victor Banța în acele momente cruciale, când se pecetluia soarta minerilor și a sistemului energetic național? Nu era în stradă, la proteste. Nu era nici în opoziție, scriind amendamente. Era fix în Guvernul României. Mai exact, ocupa confortabil fotoliul de secretar general adjunct la Ministerul Dezvoltării (MDLPA), o rotiță din angrenajul executivului care a preluat și a gestionat reformele și fondurile legate de PNRR. Ani de zile, din 2020 până în 2025, domnia sa a făcut parte din aparatul guvernamental și a privit cum trenul PNRR mergea nestingherit pe șinele dezafectării cărbunelui. Atunci nu s-a auzit nicio metaforă cu poduri. Nicio demisie de onoare în semn de protest față de „distrugerea” Gorjului. Doar o tăcere administrativă deplină.Spectacolul cu adevărat fascinant a început abia la finalul anului 2025. Eliberat din funcția de la minister, domnul Banța aterizează direct în Consiliul de Supraveghere al CEO. Și, ce să vezi? Odată cu schimbarea ecusonului de la piept, s-a produs și miracolul: o deșteptare subită! Brusc, ochii fostului secretar general adjunct s-au deschis larg în fața realității din teren. De pe noul scaun, PNRR-ul nu mai arăta ca marele proiect de țară administrat din guvern, ci ca un plan periculos care lasă România pe întuneric. Această metamorfoză spectaculoasă ne arată, de fapt, marea problemă a clasei noastre politice: curajul e direct proporțional cu distanța față de pixul care impune decizia. Cât timp ești parte din sistemul de putere, taci și execuți linia stabilită de la centru sau de la Bruxelles. Când schimbi funcția și trebuie să dai bine în fața oamenilor din teritoriu, te transformi peste noapte în apărătorul luminii și al dreptății. Este excelent că domnul Banța a înțeles, în sfârșit, riscurile închiderii premature a Complexului Energetic Oltenia. Mai bine mai târziu decât niciodată, ar spune unii. Însă când te deștepți politic doar după ce s-a terminat de aplicat planul care a provocat declinul, revolta ta nu mai e eroism. E doar ipocrizie electorală cu aer de patriotism întârziat.Până la urmă, rămâne o ironie pur politică, cum trecerea dintr-un birou guvernamental în scaunul de supraveghetor la CEO a schimbat atât de rapid optica: în timp ce guvernul din care făcea parte administra liniștit epoca PNRR, deunăzi domnul Banța s-a transformat în cel mai vocal critic al efectelor acestuia.
P. S. Chiar și ”Grigorian” era invidios de o astfel de ”spirală”!
