Editorial

Trei ani de tăcere după tragedia de la Jilț Sud

Pe 17 ianuarie 2026 s-au împlinit trei ani de la tragedia de la Cariera Jilț Sud, un eveniment care a zguduit nu doar sistemul energetic, ci și conștiința publică. Trei oameni au murit atunci, striviți de nepăsare, improvizație și un lanț de decizii care, la momentul respectiv, au fost rapid îngropate sub promisiuni de anchete „temeinice” și vinovați care urmau să fie trași la răspundere.

Trei ani mai târziu, realitatea este una dureroasă: nu există nici măcar un rechizitoriu finalizat. Nimeni nu a fost trimis în judecată. Dosarul bate pasul pe loc, iar timpul pare să fi devenit cel mai eficient aliat al celor care ar fi trebuit să răspundă pentru cele întâmplate. Pentru familiile victimelor, justiția întârziată nu mai este doar o formulă juridică, ci o rană deschisă. În spatele cifrelor seci, trei decedați, mai mulți răniți, se află destine frânte, copii care cresc fără să-și fi cunoscut vreodată părinții, născuți după ce aceștia au murit la locul de muncă. Pentru ei, întrebarea „cine e vinovat?” nu este una abstractă, ci una care va reveni, inevitabil, odată cu fiecare aniversare și fiecare zi de școală.

Statul român, prin instituțiile sale, transmite un mesaj periculos atunci când lasă asemenea dosare să se prăfuiască: viețile pierdute la locul de muncă pot deveni simple statistici, iar responsabilitatea poate fi amânată la nesfârșit. Or, tragedia de la Jilț Sud nu a fost un accident imprevizibil, ci rezultatul unui sistem care tolerează improvizația și ignoră avertismentele până când costul devine ireversibil. La trei ani de la eveniment, tăcerea autorităților este asurzitoare. Fără un rechizitoriu, fără inculpați, fără un termen clar, familiile îndoliate sunt condamnate să retrăiască tragedia la nesfârșit, în timp ce cei care ar fi trebuit să răspundă se bucură, deocamdată, de confortul uitării. Jilț Sud rămâne un simbol al unei justiții care se mișcă prea încet pentru cei care nu mai au timp. Iar fiecare zi de întârziere nu face decât să adâncească sentimentul că, în România, moartea la locul de muncă este pedepsită nu prin condamnări, ci prin amânări.

   

Citește și:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *