Mai apare câte un documentar, anchetă, reportaj sau material video Recorder, iar privitorii rămân extaziați și chiar dați pe spate, pentru că realitatea unui anumit domeniu li se înfățișează nudă. Sigur, din unghiul în care este abordată. Uneori, când omiți să amintești un lucru dintr-un tablou general, asta înseamnă minciună, însă, în general, se are în vedere Binele Public. Iar această premisă asigură trecerea cu vederea a anumitor scăpări jurnalistice. Dar orice demers jurnalistic trebuie să vizeze Binele Public, excesele, cheltuirea banului public, starea celor defavorizați, discriminarea pozitivă, apărarea elementelor democratice, precum libertatea de expresie, reuniune și circulație, precum și multe alte drepturi și libertăți.
De ce este România România și aproape că nicio țară de pe planetă nu i se aseamănă? De fapt, în România trăiesc împreună și separat mai multe Românii. Aproape că fiecare domeniu înseamnă o Românie aparte, iar cei care îi aparțin sunt actori separați de restul țării în domeniul respectiv. Indiferent de domeniul despre care vorbim, aproape că avem de-a face cu o castă sau cu o clasă diferită de oameni. Și nu neapărat din punct de vedere social, cum întâlnim în India, de exemplu, ci ocupațional, mai degrabă. Fiecare membru are ceva aparte. Face parte dintr-o mică Românie, dintr-un ecosistem aparte. Exemplele sunt numeroase și pot fi tratate separat. Putem vorbi de casta bugetarilor, iar aici putem distinge clase sau subclase.
Chiar și sectorul privat reprezintă o Românie aparte, care poate fi tratată diferit. Din cauza acestui lucru, poate, a împărțirii pe caste, clase și subclase, vorbim de foarte multe ori despre lipsa de unitate a poporului român. Foarte greu românii se unesc pentru o cauză comună. Iar când o fac, efortul este unul colosal. Când vorbim de caste și clase, atunci există o solidaritate de gașcă, de clan, de comunitate. Că vorbim de polițiști, că e la modă acum, de judecători și de magistrați în general, sunt lumi în care doar unii intră și care reprezintă, de fapt, ecosisteme mai mult sau mai puțin rezonabile în interiorul statului. Fiecare are serviciul lui secret, regulile scrise și nescrise. Se întâmplă multe lucruri mutuale, pe principiul „Corb la corb nu scoate ochii”. La fel se întâmplă cu medicii, cu polițiștii, cu magistrații. Poate situația este un pic diferită în rândul profesorilor.
La polițiști, de exemplu, lucrurile vin de undeva din trecut și din forma trecută de organizare, pe principiul „Ordinul se execută, nu se discută”, fie că este sau nu legal. Uite așa, o decizie eronată sau ilegală, luată de un șef din poliție, este urmată întocmai de subalterni și 99,99% o copiază într-o spirală defetistă aproape, știind că, la un moment dat, oricine poate să dea cu subsemnatul. Dar există și scuza că „Doar nu o să ne aresteze pe toți”. Și la medici este la fel. Foarte rar vedem vreun doctor care să fie sancționat de breaslă. În cazul magistraților, lucrurile stau la fel.
Româniile diferite sunt și în ceea ce privește drepturile. Voucherul de vacanță, de exemplu, era obligatoriu la stat și tratat diferit la privat. Vechimea în muncă la fel. Pensia specială la fel, modul de cotizare la fel, încadrarea în condiții de muncă la fel. Chiar și asigurările de sănătate sunt diferite între diferite caste. Chiar și în lumea sportului, de foarte multe ori, în special la copii și tineret, se întâmplă lucruri necurate privind promovarea celor mai buni. Și în învățământ există lucruri mutuale privind promovarea, notarea, notele, meditațiile și altele. Politicienii și cei din servicii sunt singurii care au parte de o libertate mai mare. Serviciile prin lege și politicienii prin vot.
Astăzi, mai mult ca oricând, zeci de Românii trăiesc în această țară și nu se mai înțeleg și au tot mai puține lucruri care le leagă. Este un haos organizat. Nici familia, nici școala nu pot schimba ceva. Cel mai greu sunt de schimbat mentalitățile. Este mai ușor să câștigi un război decât să ștergi câteva idei nefericite din mentalul unei nații. Cel mai greu de combătut sunt ura, lipsa de bun-simț, ignoranța sau egoismul. Fiecare, în mica lui Românie, crede că are dreptate, deși ar trebui să avem o lege pentru toți, nu câte o lege pentru fiecare.
